09.56 să fie bună dimineața sau o zi bună?

într-o parte scriu, într-o parte mut, șterg, fac curățenie, totul virtual. mă pregătesc de Crăciun. cum se cuvine!? (virtual)

se adună foarte multe lucruri de la an la an, de la săptămână la spătămână, de la zi la zi.. foarte, foarte multe... iar, după un timp, poți chestiona utilitatea mai tuturor acestor lucruri.. mi-au folosit? depinde.. aham, bine. îmi mai folosesc? ei bine, greu de spus, principiul fiind că "nimic nu e bun sau rău în sine, dar nu toate zidesc".. acum, dacă totul e relativ și treaba cu zidutul e la fel.. căci nu toți oamenii zidesc sau vor să zidească, cu atât mai puțin să fie zidiți precum Ana lui Manole... și totuși ziditul e creație, e devenire - așa cum îl văd eu, iar eu văd după cum sunt ochii minții și a sufletului meu, uneori greoi, alteori miop, uneori cu totul orb, alteori neatent și nătâng.. etc. . însă uneori nu vorbesc doar pentru mine, căci nu de puține ori am observat că oamenii se văd mult mai corect unii pe alții decât pe ei înșiși.. da, e foarte adevărat că noi, oamenii, știm foarte rar să ne spunem ceea ce vedem unul la altul în mod constructiv.. se poate pentru că asta ne-ar pune într-o poziție de inferioritate, pentru că nu am fost niciodată învățați cum să facem asta (după stindardul : nu contează ce mi se întâmplă mie, important e să-i meargă celuilalt mai prost, să fie conform specificului cultural românesc sau omenesc - această moarte a caprei vecinului?), fie pentru că suntem influențabili, goi și infimi în drumul nostru spre zeificare... cu toate că și aceasta este o construcție. o zidire. și încă un mit fals. cel al zeificării- concept cu înțeles relativ și schimbător de la generație la generație și de la trend la trend. astăzi zeu este cel ce deține, psedă, are; cel ce poate, ce știe că poate și cel pe care și ceilalți îl știu că poate; cel ce apare altfel decât e în realitate e un zeu, deoarece fiecare tinde să fie cineva, altfel decât este.. păcat însă, că rar vedem că, de fapt, ceea ce ne dorim este să fim cu adevărat cine nu suntem, dar nu cine nu suntem ioc, ci cine nu suntem încă... ne dorim să fim ceea ce încă nu am devenit.. ne dorim să fim noi cei Adevărați, Întregi și Autentici.. spre asta tindem, doar că, undeva pe drum se pierde sensul căutării și scopul ultimi și ne mulțumim cu orice mască de pe marginea drumului, fie că ni se potrivește sau nu.. e suficient să ne zeifice pentru câteva momente și atunci lumea e a noastră și... lumea e în flăcări. iar flăcările sunt chin (în mentalul popular? fie.. poporul nu e prost, doar pentru că e mult. și dacă e mult și greu cuantificabil, atunci e mai degrabă neglijabil statistic pentru ușurința (muncii) cercetătorului, dar în același timp înțelepciunea-i mai concretă decât teoriile științifice atât de mult supuse trecerii timpului..)...

am auzit de nenumărate ori și sunt încă atât de mică ideea conform căreia nu există psihoterapii, există psihoterapeuți... este o idee genială, în sine.. am putea, de asemenea, spune că nu există știință, ci există oameni de știință... să nu vorbim de medicină, ci de medici... ce-ar însemna asta? un grad mai mare de umanizare, poate, dar și o încetinire a trecerii timpului... o ieșire din conceptul, cel puțin, a "secolului vitezei" și o reîntoarcere către un alt timp.. mai blând, riscând să mai adăugăm un rând în Moromeții după și "timpul nu mai avea răbdare" așteptând sufletele oamenilor să se trezească... sufletele oamenilor, a poporului (am o viziune globală (nu globalizantă, globalistă, globasomethingelse), deși individualistă, asupra lumii vazând-o ca un întreg, nu doar în părțile, popoarele ce o alcătuiesc) și, prin urmare, nu a unuia singur... și militez pentru Omul de știință, pentru Omul medic, pentru Omul psihoterapeut și nu pentru statutul profesiilor în cauză așa cum tind să susțin Omul, pur și simplu, dezbrăcat de construcții artificiale și inutile, alcătuit doar din materialele pure ale sufletului întregit și conștient de sine și de ceilalți. sufletul zidit în proces de devenire...

sunt naivă. și cu siguranță scriu mai frumos decât trăiesc. în definitv, trăiesc și când scriu. și uneori mai total, căci sunt pe valul meu, cum s-ar spune. dacă aș scrie lucruri mai puțin abstracte, cred că riscul de a mă repeta ar fi cu mult redus. concretul, de cele mai multe ori, se prezintă în unicitatea lui, chiar și în cea repetibilă, pentru că un lucru se poate întâmpla mereu la fel, dar cu siguranță va fi interpretat diferit de cei care-l trăiesc, de ce-i care-l privesc, de cei care aud despre el, de cei care îl produc, de cei care sunt influențați de consecințele lui, de cei care-i neagă existența, etc. dar e concretul realitatea așa cum abstractul meu este realitatea în care îmi desfășor existența.. mai mult interior, ce-i drept, dar nu mai puțin important... cu toate acestea eu încerc împăcarea lumilor interior-exterior, tu-eu, aici - acolo, acum - niciodată, eu acum-eu ieri-eu încă nenăscut-eu mâine (nu neapărat cronologic încerc să mă împac, ci mai mult ontologic) în primul rând pentru mine- nu cred că face parte din menirea mea să fac ceva împotriva fiiței mele... tic-tac..



s-a rupt un fir de care am ținut mult.. l-am văzut rupându-se și pentru că, într-un fel sau altul, am acceptat tacit ruperea lui, acum mă întorc în mine în încercarea de a reface legătura.. va exista un nod și tot ce trebuie să fac acum e să învăț să trăiesc cu prezența lui, sperând să nu mă-mpiedice la mers, căci pașii mei sunt tot mai grei...

cred că sunt oameni care își urmează visele indiferent de costurile, eforturile, sacrificiile necesare pentru asta... și ce mai vise :)...

nu stiu cum sa interpretez. scriu mai rar pentru ca traiesc mai mult? scriu mai rar pentru ca nu am timp pentru mine? scriu mai rar pentru ca nu am nimic de spus? scriu mai rar pentru ca nu mai simt nevoia sa scriu? scriu mai rar pentru ca lenevesc mai mult? scriu mai rar, in fond, sau imi e suficient atat cat scriu? si lista continua cu intrebari pe care mi le adresez si in acelasi timp nu zabovesc prea mult asupra lor, intmplandu-mi-se multe alte lucruri.. INDUBITABIL!
stau in holul unui hotel si scriu. sunt la mii de km de casa, peisajul nu e unul chiar de neglijat si eu imi concentrez trairea clipei intr-o lume virtuala. ma intreb daca e bine sau rau. pentru mine. nu cred ca e nehotarare si nici habarnambism. asa vorbesc eu cu mine. punand totul sub semnul intrebarii. in parte pentru ca sunt sceptica, in parte pentru ca imi traiesc destul de intens contradictiile si dualitatile, in parte pentru ca vreau sa invat sa privesc si la dedesubturile dedesubturilor.
cu sau/ si fara voia mea, sufletul meu are o capacitate incredibila de a contine haosul. ma refer la cel exterior. haosul interior, hmm, e o alta discutie. (ma intreb acum oare la ce se gandesc oamenii ce tot roiesc pe aici prin holul hotelului despre ce fac eu aici, avand in vedere ca tintuiesc ecranul asta cu privirea de aproximativ trei ore..).
Complexitatea lucrurilor pe care nu le pot controla sau banui, ma invaluie. am avut de ales intre doua optiuni (cu siguranta ele sunt cu mult mai multe, ma gandesc acum doar la cele pe care eu le-am luat in considerare). sa fug de complexitate sau sa ma afund in ea, pana la gat. ei bine, am o pasiune pentru scufundari, se pare si daca mi-ar mai scadea si febra, cu siguranta mi-ar creste capacitatea de a fi prezenta in viata mea in primul rand si in lumea exterioara, in al doilea.

din moment ce eu am pornit de la conceptia ca toti oamenii sunt buni si pozitivi si extramegasuperetc la origini si in profunzimea sufletului lor, cum se face ca uneori, oricat as incerca nu pot vedea bunatatea din unele persoane? o fi pentru ca vedem in ceilalti doar ceea ce exista in noi insine si deci nu reusesc sa vad bunatatea lor din cauza rautatii mele (constientizata sau mai putin)? una dintre persoanele a caror pozitivitatea si bunatate nu o pot descoperi dincolo de respingerea spontana pe care o simt in prezenta ei, are un motto interesant si anume ca "nu exista oameni rai, ci doar oameni care sufera".. ma intreb daca asta este ceea ce crede cu adevarat sau este doar modul ei inconstient de a se scuza pe sine insasi pentru rautatea prin care intra in contact cu mediul si cu ceilalti, numind-o suferinta.. suferinta scuza rautatea? imi amintesc ca, in diferite contexte, am auzit oameni care spuneau despre cei bolnavi, suferinzi sau cu un handicap ca sunt mai rai decat ceialalti, fie pentru ca se simt nedreptatiti, fie pentru ca simt ca suferinta lor e cauzata de cei din jur, fie pentru ca se razbuna, in modul in care gasesc ei de cuviinta, pe cei sanatosi sau normali, pedepsindu-i si cate si mai cate. Cu toate acestea am vazut multi oameni suferind ingrozitor, dar pastrandu-si zambetul pe buze si caldura si iubire in suflet, si mult prea multi oameni sanatosi care rosi de invidie si neputinta de a-si satisface nevoile fundamentale, explodau rautate si ipocrizie in jurul lor, indiferent cu cine intrau in contact. unde se gaseste adevarul? echilibrul? calea de mijloc? cine trebuie sa inteleaga pe cine? si pana unde merge ierarea si toleranta si intelegerea?
ma reintorc cu gandul la ipoteza "umbrei", despre care am mai scris. este un arhetip foarte apropiat de sufletul meu, ca toata psihologia lui Jung, de altfel... umbra ca simbol al intunericului din noi. cel pe care refuzam sa il vedem din frica, din rusine, din ipocrizie, din neputinta de a accepta ca suntem si altfel decat ne cunoastem, din inconstienta, din cauza principiilor cu fundament indoielnic, a modelul educational pe care l-am primit sau a realitatii pe care ne-am construit-o. aceast umbra care spune atat de multe despre noi, mai ales atunci cand spunem despre alti oameni. apare in incercarea de a ne semnala partile care lipsesc din noi, pentru ca le ignoram. acest Jung care spunea ca "prefera sa fie intreg, decat bun", mai spunea si ca pentru a ne intregi Sinele, trebuie sa ne cunoastem umbra, sa o constientizam, sa o acceptam si sa lasam lumina sa patrunda, "caci aurul se afla, de obicei, in intunericul cel mai adanc".. mie, personal, aceasta umbra imi da mult de furca. indiferent cat de mult cred in bunatatea originara a omului, nu pot sa neglijez umbra si urmele umbrei. incercarea de a-mi integra umbra pentru a-mi intregi Sinele, nu face lumea sa para nici mai buna, nici mai blanda, nici mai deschisa, ci dimpotriva. exista, cu siguranta, foarte multe cai de a ajunge la aceeasi destinatie, dar, de asemenea, adevarat e si faptul ca nu intotdeauna conteaza sa ajungi intr-un punct, ci experienta calatoriei spre el. deci in mintea mea se impune intrebarea, ce conteaza mai mult: intregirea Sinelui sau calea pe care se ajunge la integrare. altfel ce se intampla cu cei care incearca toata viata sa se intregeasca, dar nu ajung niciodata la destinatia finala? efortul lor devine inutil in fata realitatii sau tocmai efortul, vointa, dorinta, curajul si incapatanarea de a incerca, perseverenta si daruirea sunt cele care fac diferenta? (iar eu ma intreb lucrurile astea pentru ca vreau sa aflu raspunsul sau pentru ca refuz sa ma duc sa infrunt febra cu medicamente?)...
"frumusetea e in ochii celui care priveste", de ce nu ar fi si umbra la fel? in acest caz daca barna din ochiul tau e mai mare decat paiul din ochiul celuilalt, in schimb tu paiul il vezi cu usurinta si barna, mare cum e, este invizibila mintii tale, cum reactionezi? retete nu exista. asta stim. pana si aceeasi reteta, gatita de persoane diferite, are, nu de putine ori, alt gust si alta ingatisare, cu atat mai mult sufletul unui om. dar presupune acest lucru sa nu ii comunic celuilat paiul pe care il vezi, riscand astfel sa nu ti se spuna nici tie de barna din propriul ochi sau a spune celuilalt poate sa aduca constiinta si intr-o parte si in cealalta? acest lucru ma readuce la ideea ca nu conteaza atat de mult sa ajungi la destinatie, cat conteaza ceea ce faci pe drumul spre ea, asa cum important nu e daca ii spui celuilalt de paiul sau, ci modul si atitudina cu care faci acest lucru. "Daruind vei dobandi", este o expresie superba, care, cred eu, transmite, in mdoul cel mai real, ideea interconectivitatii dintre oameni. dar a darui celuilalt presupune, in acelasi timp, sa nu ii reprosezi celuilat paiul din ochi, sa nu razi de paiul lui, pentru ca nu stii cum a ajuns sa il puna acolo, sa nu il respingi, sa nu ii arati superioritare, ci sa iti doresti cu adevarat ca spunandu-i ceea ce lui ii e greu sa vada de unul singur, sa se vindece, nu sa se agate tot mai mult de pai. si cred ca un alt aspect, extrem de important este sa nu il fortezi pe celalalt sa renunte la pai sau la barna, decat daca acesta simte nevoia sa o faca, altfel binele impus cu forta, nu e bine, ci limitarea libertatii pe care omul o are, prin insasi existenta lui, de a alege ceea ce e bine pentru el, indiferent daca, in realitatea noastra, binele si raul sunt definite in mod contrar. nimeni nu poate hotari pentru celalalt. ma intreb cine isi poate asuma cu adevarat viata unui altul? orb pe orb conduce in prapastie, la fel cum a spus si Gandhi a actiona / reactiona dupa principiul"ochi pentru ochi, ii face pe toti orbi, in final"..

cred ca pentru azi am gandit destul. ramane sa va povestesc, cu alta ocazie, in masura in care voi reusi sa imi clarific gandurile, informatiile si trairile, cum se mai vede lumea psihoterapiei si dincolo de granitele, destul de inchise in sine, ale psihoterapiei romanesti. si nu, nu sunt nici sclifosita(decat uneori), nici snoaba, nici nu imi doresc sa emigrez. sunt constienta ca uneori e mai bine sa ai si portile inchise - autoprotectie. uneori e bine asa, sa conservi ceea ce deja ai reusit sa obtii, dar nu pentru mult timp, caci cred ca riscul e sa se intample ca in frumoasa pilda a talantilor: cel care ingroapa talantul, nu doar ca nu si-l inmulteste, dar il pierde pana si pe acela, in timp ce cel care investeste (depune efort si lupta) pentru ceea ce crede, asumandu-si riscul de a pierde, castiga inzecit. si cred ca nu e suficient sa observi si sa stii si doar sa dai din umeri, teoria e doar un construct, asa cum sunt toate.. lumea este prea bogata in semnifiicatii, continuturi si esenta, pentru a ne margini doar la putinul pe care il putem controla. siguranta putinului pe care il stim, merita uneori pusa intr-o cutie pentru ca lumea in necunoscutul ei sa se poata dovedi, nu neaparat mai buna, dar mai intrega :).
voi reveni cu detalii.

lumea e un loc diferit. când închid ochii. când îmi ţin respiraţia şi ascult. lumea este desenul obscur al unui om mut. are culoare. lumea, adesea, doare. plânge şi se caină, apoi îşi râde sieşi în faţă, absentă şi complicată. lumea este şi nu este ceea ce ştim, vedem, simţim. lumea.
un joc de cuvinte şi trăiri îmi alunecă val vârtej prin ungherele trupului în care îmi ascund sufletul de gânduri, de lume şi de mine însămi. inspir cu sete fumul unei ţigări neconştientizând decât târziu că nu e gura mea de aer proaspăt, ci iluzia de libertate a unui alt om.
acum ar trebui să îmi dorm energia. să visez zânele celorlalte tărâmuri, să le aud chemarea şi să o urmez fără şoapte, în inconştientul clipelor totale. să mă las absorbită de simţire şi visare.
revine gândul ploii. dar "ploaia nu spală toate păcatele" uneori doar le adânceşte, le pune in the spotlight, rămân acolo pentru a fi judecate şi poate iertate sau... oricum mă apasă prezenţa lor, iar în clipele cele mai uşoare, mă apasă absenţa lor prin vinovăţia uitării. iresponsabilitate şi mândrie.
astăzi am înţeles ce absurdă e invidia. şi ce puţinătate a sufletului necesită. să îţi doreşti e una, dar să dispreţuieşti pe cineva pentru că are ceea ce îţi doreşti e stupid. atâta timp cât frumuseţea e în ochii celui care priveşte, mai mult ca sigur şi ceea ce ne dorim, avem deja, doar că nu ştim să vedem, pentru că nu ne pregătim decât ochii fizici să vadă lucruri pe care le vrem. dar lucruile esenţiale nu se văd decât cu inima şi cu ochii pe care uităm să îi deschidem din interior spre interior. spre a vedea şi universul de acolo. cel al umbrelor pe care le purtăm cu noi de pe un tărâm pe altul, ca nişte poveri, neştiind că, înţelegându-le, ne-ar putea deveni cele mai apropiate prietene.
astăzi am greşit. am uitat. am râvnit şi m-am simţit liberă de vină. am uitat cine sunt şi am uitat spre ce mă îndrept. astăzi a trecut.


ascult, hush..
şi :).




p.s. astăzi m-am jucat cu un dovleac... l-am decupat, sculptat, inventat.. :D noapte bună

sunt în plin proces de devenire. mă descopăr uneori urcând pe culmi, însă de cele mai multe ori îmi surprind mersul târş pe la poalele lor, ca un observator mut prin alegere. îmbătrânesc şi întineresc în acelaşi timp, sfindând multe din legile fizicii. şi nu numai. mă oglindesc în mine însămi, nu doar în cei ce-mi ţintuiesc oglinzi nepotrivite, căci lumea minte. şi eu la rândul meu i-am tot minţit pe ei. cu diverse.
îmi dau seama că trebuie să muncesc mai mult. într-adevăr. de-atâte lucruri ce tot fac, nici timp de muncă serioasă nu am. am uitat cum se face asta, deşi eterne generaţii mi se zbat în vene. îşi cer drepturile de sute şi mii de ani, iar eu mă prefac că dorm sub stupidul pretext al "lipsei de timp".. şi cu toate acestea, de fiecare dată când mă uit la ceas, îmi dau seama că timpul nu mi-l ia, de fapt, nimeni. eu aleg să îl dau, să îl risipesc, să îl dăruiesc sau să îl câştig de partea mea, pentru că e al meu. timpul meu. veşnicul tic-tac. obsesia. clipa. nemurirea spre care tindem, unii şi alţii. înfriguraţi şi nerăbdători.
îmi era dor să scriu. să vorbesc despre mine. să îmi vorbesc mie şi, în treacăt, fiecăruia. în taină, fac asta mereu, aşa cum respir, dar, în fapt, mă codesc şi mă amân, fie-s copil, fie-mi consider sufletul bătrân.
apoi, din când în când, fac câte o greşeală, ba chiar mai multe sunt, de-s puse cap la cap. şi mă reîntorc către mine şi mă-nspăimânt de toate suprafeţele fiinţei mele ce ascunde în umbre toată trăirea şi nefiinţa ei.
mă întreb cum se face de pe măsură ce se aproprie zilele de mâine eu mă afund tot mai adânc în tot mai multe nopţi de ieri. acele nopţi târzii ce-mi însoţeau visurile şi gândurile nedormite. presimt încă aşa o noapte. şi poate câte altele vor mai veni. nopţi albe ce însoţesc zile mai mult sau mai puţin colorate. uneori sumbre, uneori speriate. uneori reci, alteori nesigure sau prea entuziaste.
am ajuns să mai pun o concluzie în sacul lui moş crăciun (al meu e un bătrân înţelept ce vine să mai scuture din neputinţe şi iluzii, luându-le într-o desagă deosebită şi nenumită). Socrate avea dreptate. mulţi au spus asta deja, dar fiecare cu adevărul lui(asta e o altă concluzie şi oricum e la fel de relativă ca toate celelalte). el ştia că nu ştie nimic, ştiind atât de multe. iar eu uneori ştiind atât de puţine, am pretins în oglinzi ce deformează, că ştiu. şi chiar că am, ţin, deţin, posed şi poate simt. m-am amăgit şi amăgirea o port în sânge. îmi urcă şi-mi coboră, rece, pe şira spinării, dându-mi fiorii irealităţii lumii clădite de minte-mi toată aburi(nu, nu beau, de fel). şi chiar şi acum, în timp ce scriu, mă încolţeşte un gând: "tot ştii tu ceva...", şi oglinda răspunde, tăcând, "naivă fiinţă mai eşti, copile! tu chiar nu vezi în lumea de dincolo de tine ce taine zac şi-s neivite încă?".. mi-e mintea o stâncă. şi tot mai grea, mai grea, îmi încovoaie sufletul cu zumzetul gândului ei de piatră.
mi-e firea neschimbată. mă port şi râd la fel. mereu entuziasmată, grăbită, neîmblânzită. sunt ca o apă blândă şi liniştită la suprafaţă şi care ascunde un clocot sălbatic în adâncurile ei. iar când izbucnesc sunt ca o tornadă, ca o furtună-fiară ce răscoleşte totul în oarba ei mânie şi durere. mă întreb dacă oamenii se pot educa să nu mai fie ce/cine/cum sunt doar pentru că aşa e "bine", "etic", "acceptat social", "corect". mă întreb, încă. poate se poate. am învăţat că dacă eu nu pot, dacă eu nu ştiu, dacă eu nu înţeleg, nu înseamnă că sunt măsura tuturor lucrurilor :). cine ştie câţi din cei ce mă-nconjoară nu înţeleg mai multe decât lasă să iasă la iveală. ca şi conştientul şi inconştientul lui Freud. un iceberg. ce e la suprafaţă e doar un bob de nisip, dar un întreg are întotdeauna ceva mai mult decât un simplu vârf superficial.

acum am nevoie de o pauză de la mine însămi. mă scot din priză.

p.s.

a venit urâta

- mi se pare atât de frumos spus, descris, surprins, pe cât e de covârşitoare această u.r.â.t.ă. Ce ascund oamenii în spatele măştilor? în spatele zâmbetelor sau a ochilor ce doar oglindesc, dar nu mai transmit?
şi cum pot oamenii să ajute oameni? "Si daca singur rana nu-ti legai, cu mana ta n-ai unge rani straine"(antiteze-Radu Gyr).

rar, rar, rar - bacovian şi mai puţin bacovian.
am fost pe alte meleaguri. am fost acolo unde m-am aflat pe mine, mai autentică şi mai simplă. am fost acolo. şi m-am întors la lipsa de timp şi de organizare, la haosul MEU primordial.. dar totul e în mişcare, totul se schimbă, circulă, curge.. şi transformare e tot spiritul meu..
ascult Tudor Gheorghe albumul "Cu Iisus în celulă" şi mă gândesc la câte şi mai câte... aş citi sau poate aş scrie toate cele ce s-au adunat în mine şi despre care nu mi-am mai luat timpul să le împărtăşesc aşa cum îmi place mai mult şi mai mult. dar pentru că toate au sensul lor, timpul, spaţiu şi anotimpul lor, am să mă bucur de acest timp de tăcere blogosferă, cu câte o erupţie, din când în când..
lumea mea s-a schimbat sau poate a rămas aceeaşi, singura schimbată fiind perspectiva mea asupra ei sau atitudintea cu care o întâlnesc. această lume nebună, nebună de tot. m-am întâlnit cu mine şi am stat de vorbă, după mult timp de tatonare şi greşeli, am învăţat şi asta nu se va termina nicicând. m-am împăcat cu mine şi am ajuns în locul unde vroiam să fiu ieri şi de unde pot să văd unde vreau să fiu mâine.. distanţele sunt când mai mici, când mai mari, în funcţie de credinţa, voinţa şi implicarea mea.
am fost în contact cu natura o săptămână pură. cu iarba verde, cu vântul aspru, dar şi blând, cu animalele şi toate creaturile ce încă ştiu secrete ce noi le căutăm asiduu, fără credinţa ca le-am mai putea avea, le bănuim sensul, dar într-un sens minuscul şi incult. am fost în contact cu mine şi cu toate dorurile mele. am suspendat timpul într-o clipă şi am trăit-o fără să m-ascund. am zâmbit şi am râs, am dansat şi am plâns şi am lăsat tot sufletul să-mi simtă din interior deschiderea spre lume, din exterior al vieţii minunat dar plin de lumină şi de Sens. am simţit prezenţa altor oameni şi m-am simţit prezentă.

simt. voi reveni, căci mi-am propus. acum trebuie să-mi reiau ritmul. :)

îmi tot propun să scriu, deși în ultima vreme nu timpul este singurul meu impediment.. am observat că am tot scris fără să fiu foarte prezentă, fără să îmi dau eu timp să simt ce scriu, să simt că mă reprezintă. şi cu toate acestea, îmi joacă în minte multe idei despre care aş simţi să scriu.. multe din gândurile şi trăirile pe care le am şi aş vrea să le împărtăşesc, mai întâi cu mine pentru a le verifica intern autenticitatea şi apoi cu oamenii dispuşi să afle ce gândesc şi ce simt..
acum ceva timp, într-o discuţie nu foarte confortabilă pentru mine (din motive subiectiv-obiective) mi s-a reproşat lipsa de miez sau altfel spus faptul că vorbesc "la general" şi că ar trebui să fiu mai conştientă de responsabilitatea pe care o am ca "om ce scrie" negru pe alb.. mi-am dat seama, astfel, că 'general', pentru oameni, este când scrii despre orice, indiferent dacă e în detaliu, în profunzime şi concret, dar nu despre ei.. faptul că eu scriu la persoana întâi, de cele mai multe (chiar şi când vorbesc la general, tot despre mine vorbesc, într-o formă sau alta) nu spune prea multe, atât timp cât nu spun ceea ce unele persoane ar vrea, probabil, să audă... şi cu toate acestea eu continui să scriu, asumându-mi responsabilitatea pentru lucrurile pe care le gândesc şi le simt şi pe care hotărăsc să le împărtăşesc, tot într-o formă sau alta, dar m-am decis (în sfârşit!) să nu îmi mai asum responsabilitatea pentru ceea ce vor ceilalţi să înţeleagă din ceea ce sunt eu.. în fond, nu la asta se referă libertatea? cel puţin eu aşa o văd: fiecare este liber să fie cum simte.. să fie cine simte că este şi să se raporteze la ceilalţi aşa cum simte că se poate raporta.. dacă e corect sau nu modul fiecăruia de a ne raporta unii la alţii şi la noi înşine, acum, nu ştiu dacă există un standard şi mă îndoiesc, că deţine cineva adevărul absolut în materie.. atât timp cât suntem sinceri cu noi înşine, cred că vine de la sine şi sinceritatea în relaţiile cu ceilalţi şi implicit responsabilitatea..
mai nou, ne construim realitatea sau mai bine spus realităţile.. în fiecare zi mai punem câte o cărămidă, astfel încât să nu mai vadă vecinul înlăuntrul nostru, nici noi să nu mai vedem în afara noastră şi cu atât mai puţin înlăuntrul lor.. uităm de ferestre şi uşi, iar atunci când le lăsăm totuşi spaţiu în construcţiile noastre, avem grijă să găsim cel mai bun lăcătuş, care să ne furnizeze un număr impresionant de chei, menite, de asemenea să ne protejeze.. de cine dacă fiecare este ocupat să îşi construiască ziduri? de cine anume ne temem că ar putea veni să ne cotropească teritoriul? nici măcar ferestele nu le mai lăsăm ferestre, le ascundem sub perdele, jaluzele şi obloane... şi stăm aşa, închişi, într-o realitate fără lumină, fără aer, îmbâcsită doar de izul propriilor noastre prejudecăţi şi stereotiipi, minţindu-ne că dacă am deschis televizorul sau o "fereastra internetului", am luat contact cu tot ceea ce este mai real în lume şi nu doar la doi paşi de noi... şi cu toate acestea, avem aşteptări.. aşteptările sunt de cele mai multe ori de la ceilalţi.. ne aşteptăm să vină şi să ne scoată din realitatea cimentată în minciunile noastre adevărate.. avem aşteptări, pe care le creştem, le udăm şi le îngrijim, aşa cum un grădinar îşi îngrijeşte florile.. aşteptăm să creştem mari, să înţelegem, să nu mai trebuiască se mergem la şcoală, să ne cumpărăm lucruri noi, să mergem în vacanţe, să avem un statut, să nu îmbătrânim niciodată, să devenim prinţi şi prinţese peste noapte, să devenim pritenii cuiva, să fim iubitele / iubiţii cuiva, să fim părinţii cuiva sau să nu fim niciodată nimic din toate astea, să câştigăm bani mulţi, foarte mulţi, enorm de mulţi..., dar totul sub masca "vrem un trai decent, nu mai mult"(mă întreb, cu toată sinceritatea care-mi este caracteristică în acest moment - ce mama pisicul albastru înţeleg oamenii prin "trai decent"- tare mă tem că nu e deloc decent ce se ascunde sub această dorinţă de "decenţă").. şi ştiţi ce mai aşteptăm? aşteptăm să fim iubiţi aşa cum suntem(chiar dacă habar nu avem cine suntem pentru că niciodată nu ne-am complicat existenţa cu întrebări ce nu aduc un beneficiu imediat în bani, dacă se poate, sau alte avantaje şi cu atât mai puţin cu timpul necesar unei întâlniri între ceea ce credem despre noi şi ceea ce suntem şi devenim, de fapt), aşteptăm ca toată lumea să ne recunoască meritele, să nu fim niciodată judecaţi sau daţi la o parte, să fim înţeleşi şi iertaţi, să nu suferim niciodată, să fim protejaţi de orice adiere de vânt şi să fim consideraţi cei mai buni, drepţi şi sfinţi.. mai vrem şi ca lumea să fie după cum visăm noi, ca oamenii să nu fie decât marionete într-o realitate pe care să o putem mânui şi controla cu uşurinţă (nu spun că suntem toţi aşa sau că le avem toţi pe toate.. cred doar că fiecare dintre noi aşteaptă, mai mult sau mai puţin, ceva.. şi apoi nu e neapărat că trebuie să fim conştineţi de lucrurile astea, e suficient că ele există şi se manifestă chiar şi în afara noastră- o altă aşteptare a noastră pare a fi accea de a nu ne atribui decât binele din lume, nu şi eşecurile) şi cred, cea mai interesantă şi profund dureroasă aşteptare este aceea de a fi mântuiţi, nu de a ne mântui (revin la ce am spus mai sus, fiecare poate înţelege de aici, ce vrea.. eu vorbesc din papucii credinţelor mele şi am învăţat să nu mai aştept să fiu mai clară decât simt).
am conştientizat un lucru la mine. am o atituine don quijotească. sunt conştientă şi de faptul că majoritatea oamenilor care mă cunosc ştiu asta deja, în parte pentru că mi-am făcut publicitate pe măsură, în parte pentru că au ajuns singuri la acestă concluzie. am crescut aşa. o mică don Quijote. ceea ce e nou este perspectiva. sunt un cavaler al revoltei şi al anarhiei. trăiesc într-o lume ideală, cea a minţii mele uşor defecte, de ce să nu fim sinceri?!. pretind că sunt mai raţională decât mi-e firea, dar armura lui Sancho a început să mă apese, pentru că dincolo de ea, rămân cu neacceptarea micii don Quijotiţe. e una să spui "sunt Sancho Panza" sau "sunt don Quijote", în fond, ce sunt astea mai multe decât vorbe? pot spune că sunt oricine şi pot crede că sunt oricine, partea cea mai grea este să mă recunosc pe mine în spatele măştilor lor. am tot continuat să mă lupt cu morile de vânt şi am ajuns să le văd chiar şi unde nu sunt. mi-a fost uşor să mă ascund în spatele celui mai aprig luptător cu morile, din câţi au existat. îmi făcea ridicolul mai uşor de suportat şi eşecul, de asemenea. faptul că la un momentdat mi-am renegat quijotismul, pentru a mă preface sanchopancistă, ei bine, relevă dorinţa mea de a scăpa de ridicol şi de eşec, mulţumindu-mă cu o mediocritate comodă, care e raţionalitatea, fie ea a unui omuleţ simpluţ la minte şi uşor de dus de nas. am aflat însă că sunt pregătită. pregătită să nu mai fiu nici Quijote, oricât i-aş semăna, nici Sancho oricât i-aş invidia simplitatea, liniştea şi modul onest şi direct de a fi el însuşi şi atât, nici alte personaje, oricât le-aş susţine cauza şi lupta pentru bine, dreptate, frumos şi iubire eternă.. am aflat că sunt pregătită să fiu eu, Sabina, şi cred că acest lucru nu îmi displace deloc, cu atât mai mult cu cât în pielea mea pot nu doar să aştept să devin eu, ci să mă bucur de devenirea mea, împreună cu mine.

am revenit pe blog, printre altele :).

frunzăream şi eu, ca de fiecare dată când am puţin timp bloggosfera şi am dat peste un articol care mi-a furat un zâmbet aici . de ce m-a făcut să zâmbesc? păi am un răspuns simplu la asta: pentru că e logic, dar nu toată lumea are urechi să asculte şi nici ochi să vadă.. şi din ce în ce mai des observ oameni care nu mai au nici inimă sâ trăiască, nici minte să gândească şi în nici un caz dăruirea de a împărtăşi celorlalţi..
sunt în criză de timp, de un secol.. şi după câteva nopţi nedormite, lumea tinde să prindă praf şi culori sumbre, dar asta nu mă mai sperie. de ce ar face-o? nu este asta lumea în care trăim?

"Poate singura bucurie ce nu dezamăgeşte dintre dezamăgitoarele bucurii ale oamenilor, e aceea de a ţine la piept ori pe genunchi un copilaş îmbujorat la faţă de un sânge care să fie al tău, care să-ţi zâmbească cu cea dintâi străfulgerare a ochilor, care să-ţi îngâne numele, să te facă să mai descoperi o dată duioşia pierdută a celei dintâi pruncii. Să simţi lipită de pielea îmbătrânită, întărită de vânturi şi arşiţă, o carne nouă, moale şi născândă, sub care sângele parcă ar păstra încă ceva din dulceaţa laptelui, o carne plămădită parcă din petale calde şi vii, să simţi că astă carne-i a ta, făcută-n carnea femeii tale, hrănită cu laptele sânilor ei, să iscodeşti invirea înceată a sufletului în această carne care-i a ta, care a aceleia a ta, să fii singurul tată al acestei singure făpturi, al acestei flori ce-i gata să se învolte-n lumina lumii, să te recunoşti în ea, să-ţi descoperi ochii aceia miraţi, să-ţi auzi iarăşi glasul în frageda-i gură, să copilăreşti din nou pentru acest copilaş, pentru a fi vrednic de el, pentru a-i fi mai aproape, să te faci mai mic, mai bun, mai curat, uitând toţi anii care te-au apropiat tăcuţi de moarte, să uiţi trufia bărbăţiei, făloşia înţelepciunii, cele dintâi brăzdături ale feţei, ispăşirile, pângăririle, josniciile vieţii, şi să redobândeşti fecioria lângă acea feciorie, senin lângă acea seninătate, bun de o bunătate pe care nu ai mai cunoscut-o niciodată, să fii, cu un cuvânt părintele unui copil al tău, care creşte zi de zi în patul tău, în casa ta, în braţele nevestei tale, e fără îndoială cea mai mare desfătare omenească din care ăi sunt date omului cu sufletul încătuşat în măduva tinei." (Pr. Arsenie Boca- Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri)

De trei zile mă tot ţin să scriu, însă, se pare că nu m-am responsabilizat suficient..

Duminică(duminica trecută) am revăzut filmul "A beautiful mind"(O minte sclipitoare). Mă simţeam ciudat gândindu-mă că mă voi plictisi cu siguranţă urmărindu-l pentru a patra oară şi totuşi m-am surprins mai implicată şi mai captivată de poveste decât până acum. Motivul poate fi şi perspectiva din care privesc lucrurile de ceva timp, dar pe care mi-o însuşesc, cu adevărat, abia acum, printr-un proces dureros, aspru şi lent.
Un om - John F. Nash. O poveste - neadaptare, vis, voinţă, dorinţă, realitate, "boală"(?!?), relaţie, iubire. Un destin, mai multe vieţi- cine ar putea spune de unde începe şi unde se termină drama fiecăruia, definind întâmplările, fără a uita de oameni?
Am un mic mare minus al memoriei - nu reţin cu uşurinţă numele personajelor sau acţiunea concretă, foarte rar o anumită replică precum a fost şi rostită "ad literam" fie că este vorba de o carte, un film sau chiar o întâmplare reală. Am în schimb o memorie globală, reţin cumva esenţialul(în ceea ce mă priveşte [aş fi, poate, un geniu dacă esenţialul meu ar fi acelaşi cu al restului omenirii]) şi anumite detalii, de obicei nesemnificative pentru majoritatea oamenilor cu care ajung să "mă discut" pe respectivele subiecte mai apoi. Am simţit nevoia să scriu asta, deoarece din câte am mai citit sau observat, oamenii au o pasiune pentru lucrurile concrete... Unii. Mă număr şi eu printre ei, până la un punct. Punctul în care definim "concretul" în cu totul alţi termeni :).

John F. Nash este un geniu. Ne dăm seama încă din primele momente că nu e un fiştecine. Dăcă mai e să luăm în seamă anumite patternuri, tipare, "reţete", prejudecăţi?!?, dar şi realitatea datelor observabile şi cuantificabile :-", din câte a concluzionat omenirea până acum, de cele mai multe ori, persoanele supradotate, pe lângă coeficientul lor de inteligenţă ce depăşeşte limitele bunului simţ (sau le impune), sunt inadaptate şi au tendinţa de a se izola pentru a se dedica total lucrurilor pe care şi le propun, fiind conştiente de capacităţile pe care le au şi considerând relaţiile cu ceilalţi oameni ca triviale şi nesatisfăctătoare, ceea ce îi poate face să pară aroganţi şi când nu sunt. Cu toate acestea, surprindem de pildă la Nash frica de a nu descoperi acea "idee originală", frica de a pierde şi de a nu se face remarcat, frica de a nu îi fi recunoscute meritele, valoarea de către ceilalţi tocmai din nevoia de ceilalţi, aş spune eu, dincolo de nevoia lui de certitudine şi adevăr absolut. Nevoia de a "conta"- to matter- în viaţa celoralţi "Asta e tot ce sunt! Nu pot da greş!". Acest lucru se întâmplă deoarece "măsura existenţei" fiecăruia dintre noi este dată de/ prin interacţiunea şi relaţiile cu ceilalţi.
Nash se descrie singur ca fiind "lup singuratic", lucru pe care îl putem observa din stângăcia pe care o arată când intră în relaţie cu ceilalţi colegi sau în prezenţa femeilor, alegând izolarea prielnică aprofundării teoriilor pe care le studia, dar şi inventării unora noi, de exemplu "dinamica directoare". Se mulţumeşte să-i urmărească pe oameni de la distanţă, în schimb, traducând în matematică observaţiile sale: desenele de pe fereastra camerei reprezentând meciul între băieţi, porumbeii, femeia care este tâlhărită, redefinirea teoriei economice a lui Adam Smith pornind de la o discuţie specifică vârstei şi contextului cu privire la curtarea tinerelor - le dă acestora un sens în încercarea de a da existenţei sale, a celorlalţi, universului un sens.

[aici am făcut din nou o pauză de două zile.. din scris doar.. deşi am avut bucăţi de timp, nu am reuşit să le folosesc pentru a mă întâlni cu mine sau cel puţin nu cum am vrut şi simt că am nevoie.. dar fiecare lucru are timpul său.. deci continui:)]..

Ceea ce am observat de-a lungul filmului este că mintea personajului crează şi apoi, inconştient sau involuntar, recheamă cele trei personaje esenţiale în dezvoltarea "bolii": colegul de cameră şi nepoţica acestuia apar de cele mai multe ori atunci când se simte incomfortabil -în prima zi la Princeton, după multe ore de muncă fără nici un rezultat aparent, după ce este pălmuit în bar spre amuzamentul colegilor săi, când se simte în pericol şi singura persoană căreia ar putea să îi împărtăşească "secretul" este Charles- sau când este extrem de obosit - aşa cum se întâmplă atunci când este chemat la Pentagon şi îl vede pe "Big Brother" care îi propune participarea la ceea ce pare a fi un plan măreţ. Îşi crează o lume nouă. O lume care refuză realitatea existentă pentru realitatea unei boli a sufletului, creată, însă de propria minte a personajului care, ca un drog, mai întâi îi oferă senzaţia de valoare, putere, stabilitate, certitudine, ca apoi să îi fure pământul de sub picioare şi să îi scape de sub control. Mintea care se autosabotează. "Persoana tulburată psihic trebuie să înveţe să trăiască într-o lume reală şi nu doar să se adapteze patologiei ei [...] nu trebuie doar ajutată să întâlnească lumea reală ci şi ajutată să înveţe să-şi împlinească nevoile în cadrul ei" (Mitul bolii psihice). Dar cum ar putea face acest lucru? Nash a reuşit. În film. În realitate. Dar cum? Poate că aşa, cum nu se poate mai simplu, covârşitor de simplu şi posibil ca în discursul lui John F. Nash: "Ce este cu adevărat logica? Cine decide raţiunea? Căutarea mea m-a purtat pe plan fizic, metafizic, al halucinaţiilor şi înapoi. Am făcut cea mai mare descoperire a carierei mele - cea mai mare descoperire a vieţii mele. Doar în misterioasele ecuaţii ale iubirii, orice logică sau raţiune poate fi găsită. Sunt aici, în seara aceasta, doar datorită ţie. Tu eşti singura mea raţiune. Tu eşti toate raţiunile mele. Îţi mulţumesc."
Era cât pe ce să trec mai departe uitând să menţionez de voinţa sa - fără de care nimic din exterior nu cred să fi putut avea vreun efect - de a înfrunta boala ca pe o problemă ce trebuie rezolvată şi depăşită, bazându-se pe resurse ca inteligneţa şi simţul umorului ("Nash: Bună, Martin. / Martin: Iisuse Hristoase... / Nash: Nu. Nu îl am pe acesta. Complexul salvatorului ia în ceea ce mă priveşte o cu totul altă formă.").


Alicia (Larde) Nash. Omul / personajul cheie al poveştii. Viaţa lui Nash ar fi fost cu totul altfel şi personal, nu cred că "altfel" presupune un mai bine. Relaţia pe care o crează prin autenticitatea prezenţei sale este cea mai importantă legătură pe care Nash o are cu realitatea. Atunci când îşi pune mâna pe inima lui şi mâna lui pe faţa ei sau invers şi îi spune "Asta e real" nu face alteceva decât să îi spună că ea este reală, că el este real şi că legătura creată între ei este reală sau "se numeşte "viaţă, John. Activităţi există, doar dă-le un sens". Dacă nu mă înşel Blaga spunea că atunci când descoperim că viaţa nu are nici un sens, nu ne rămâne altceva decât să-i dăm unul. Acest lucru este cu atât mai uşor cu cât avem în jur cel puţin un om responsabil şi prin responsabil înţeleg un om cu un sens, descoperit, făurit, bănuit şi o credinţă - motorul ce pune în mişcare atâtea alte lucruri- "Am nevoie să cred că ceva extraordinar este posibil". Ce iubire, de câtă putere, înţelepciune şi răbdare - "Poate mai încerci şi mâine"- trebuie să fie capabilă o persoană pentru a pune un suflet, altul decât al său, deasupra propriilor nevoi şi dorinţe?

procrastinarea se pare că-mi e a doua natură, altfel cum s-ar explica că îmi ia o săptămână să scriu câteva rânduri? mi-am pierdut mai mult de jumătate de idei pe drum.. de la ce pornisem şi la ce am rămas, nu e chiar "ce aveam în gând"...
oricum esenţialul acestui post, în sine, a fost pentru mine ideea de voinţă, de credinţă, dar mai presus de toate, ideea de relaţie. relaţie umană. relaţie de iubire. relaţie terapeutică. pentru că aşa cum spune F. Faros în Mitul bolii psihice: "Psihoterapia are în vedere nevoile noastre psihologice, nevoia de a iubi şi de a fi iubiţi, precum şi nevoia de a avea valoare. [...] Punctul de plecare al acestui demers [ n.a. cel terapeutic] este necesitatea stabilirii legăturii cu ceilalţi oameni. Trebuie să aparţinem unei comunităţi care reprezintă un important punct de sprijin." Comunitatea începe cu un altul. Indiferent cum, trebuie să fie un altul, apoi un altul, apoi un altul şi apoi un EU întreg.


"Dumezeu trebuie să fie un pictor. Cum altfel am avea atât de multe culori?" :)

mai multe despre târg aici.